Din prima categorie fac parte razboaiele din exterior si rascoalele, blocadele inteme, precum si cataclismele naturale

In a doua categorie au fost incluse amenintarile, impotriva carora este destul de complicat sa fie organizate careva contramasuri din partea puterii executive a tarii concrete: secarea globala a resurselor de prima necesitate, actele teroriste, inrautatirea brusca a situatiei ecologice, precum si conflictele urbane, provocate de afluxul mare de imigranti si refugiati.

Dupa cum au demonstrat cunoscutele acte teroriste din SUA, Rusia, Spania, Italia si alte state, asa-zisele amenintari netraditionale la adresa securitatii ii privesc, practic, pe toti, fara exceptie. Aceasta stare de lucruri este determinata, in mare masura, de deteriorarea sistemului securitatii internationale din perioada "razboiului rece", sistem caracterizat, in primul rind, prin echilibrul bipolar de forte in relatiile internationale. Acel sistem simplifica problemele securitatii, reducindu-le aproape total la pericolul izbucnirii unui razboi de mari proportii. Sistemul dat limita, de asemenea, numarul figurantilor principali pe arena mondiala, simplificind astfel conducerea si supravegherea problemelor globale.

Astazi, structura sistemului relatiilor internationale s-a modificat esential in rezultatul schimbarilor produse, opozitia bipolara dura a cedat locul multitudinii de relatii ce se supun greu controlului si se bazeaza, in principiu, pe propriile posibilitati si interese. La fel cum aceasta se intimpla, foarte des, In sistemul relatiilor politice interne, si in sistemul relatiilor internationale vacuumul puterii a fost, foarte repede, umplut cu tot felul de forte extremiste si de alte forte distructive. Aceasta s-a manifestat, in particular, printr-un mare val de acte teroriste care, practic, a inundat intreaga lume si a pereclitat securitatea multor state.

Lntr-o mare masura, aceste probleme au fost provocate de dezvoltarea nemaipomenita a relatiilor de interdependenta, denumite globalizare si care, de asemenea, nu recunosc hotarele.

Uneori, globalizarea este identificata cu migrarea tot mai intensiva a oamenilor, ideilor, marfurilor, serviciilor, informatiei, finantelor peste frontierele nationale si regionale. Ca si in cazul altor procese social-economice, globalizarea are si ea atit parti pozitive, cit si negative. Aspectul pozitiv presupune ca globalizarea aduce foloase din contul cresterii eficientei economice obtinute datorita interdependentei economice sau inmultirii investitiilor. Cunoscind nivelul acestor elemente definitorii ale aspectului pozitiv in tarile CSI, putem conchide ca ele sunt slab globalizate. In plan negativ, tarile CSI sunt si ele afectate, in mare parte, de aceleasi probleme legate de mentinerea propriei securitati care le sunt caracteristice si statelor ce s-au incadrat destul de simtitor in procesele globalizarii. Problemele date se refera la asigurarea securitatii frontierelor, combaterea contrabandei, terorismului, traficului de droguri,spalarilor de bani s.a.

In contextul de fata, diferenta dintre primul si al doilea grup de tari consta in faptul ca statele CSI au la dispozitie cu mult mai putine mijloace tehnice si financiare pentru a face fata amenintarilor amintite. Deci, apare de la sine concluzia ca, desi alte conditii sunt identice, tarile in care persista economia slaba si instabilitatea politica si sociala pierd mult din cauza actiunilor negative ale globalizarii, mai mult decit cistiga de pe urma influentei ei pozitive.

Putem considera ca, astazi, in intreg spatiul postsovietic domina trei tipuri de baza ale amenintarilor netraditionale la adresa securitatii:

- crima organizata care include traficul de droguri si spalarea banilor,

-terorismul in toate formele si manifestarile sale,

- amenintarile legate de procesele migrationiste,

- separatismul etnic si de oprimari.

Experienta tinerelor state independente din spatial exsovietic demonstreaza ca resursele economice si financiare, obtinute din activitatea crimei organizate si a traficului de droguri, sunt, ulterior, utilizate nemijlocit pentru destabilizarea societatii, a sistemului politic, a conducerii statale si a economiei tarii. La acesti factori negativi se mai adauga si faptul ca tarile cu un nivel sporit al crimei organizate sunt tratate cu neincredere, cind este vorba de incheierea unor acorduri internationale, element ce, la rindul sau, impiedica integrarea statelor date in structurile economice internationale si frineaza dezvoltarea lor generala.

Structurile criminale de tot soiul se inscriu demult, printre particularitatile vietii majoritatii tinerelor state independente. Evident, crima organizata a obtinut enorme atuuri de pe urma liberalizarii economice si politice in multe din tarile create in baza fostelor republici unionale sovietice. Principalul risc in sfera securitatii, provocat de raspindirea crimei organizate, tine de proprietatea acestei maladii sociale de a alimenta aparitia coruptiei generale in organismele guvernamentale si parlamente. Acestea nu numai ca pun in pericol democratia si reformele, ci ameninta cu patrunderea profunda a structurilor criminale in institutele politice ale statutului. Fenomenul dat se refera, practic, la toate aceste noi formatiuni statale.

Cit priveste traficul de droguri, statele constituite pe ruinele Uniunii Sovietice au completat, destul de operativ, piata mondiala a substantelor stupefiante interzise. Conform unor estimari, mafia drogurilor din aceasta parte a lumii nu cedeaza cu nimic gruparilor mafiote din Columbia, Italia, Turcia, Afganistan. Tarile de aici reprezinta una din principalele cai de tranzitare a heroinei in drumul sau din Asia Orientala spre Ocident, precum si locul de spalare a banilor obtinuti de la comertul ilicit cu droguri. Mai mult ca atit, ele se includ cu ritmuri majore in rindurile tarilor cu o productie si un consum stabil de narcotice.

In anii de la urma, in mare parte datorita desfiintarii structurii bipolare a sistemului relatiilor internationale, pe de o parte, si adaptarii cu succes la transformarile din economia internationala, pe de alta parte, a capatat proportii globale terorismul. Lucru stiut, terorismul modern este un fenomen complicat si nestudiat pina la capat. Spre regret, foarte des, retorica antiterorista si declaratiile generale substituie studierea serioasa a fenomenului dat. Se pare ca, mai intii de toate, trebuie sa constientizam faptul ca terorismul contemporan este mai ales un fenomen de ordin politic si nu doar unul de drept penal, cum este, deseori conceput. Desi, bineinteles, nu rareori, contine si elementul criminal. De fapt, terorismul contemporan constituie o continuare a politicii cu metodele terorii, intimidarii, crearii atmosferei de frica si instabilitate pentru atingerea, pe aceasta cale, a unor oarecare scopuri politice. Terorismul demonstreaza clar ca in lumea contemporana s-a acumulat o enorma masa a raului, a urii, a slabiciunii milioanelor de injositi si ofensati prin faptul ca nu-si pot rezolva problemele vitale. lata de ce, terorismul nu poate fi combatut doar cu forta, cu mijloace pur tehnice. Aceasta e ca si cum am incerca sa scapam de buruiene prin retezarea lor la suprafata solului. In cazul nostru este nevoie de un intreg complex de masuri cu caracter politic, economic si social. Asta cu atit mai mult cu cit terorismul transnational are, astazi, in dotare colosalele posibilitati ale mijloacelor moderne de telecornunicatii si transport, detine surse globale de finantare, este bine inzestrat cu armament si mijloace explozive de performanta. Terorismul de astazi este si bine organizat, complicindu-se cu mult, si din aceasta cauza, combaterea lui.

Unul din factorii gravi ai instabilitatii si, in acelasi timp, o sursa pentru amplificarea terorismului le constituie migrarea fortata, mai ales cea de mari proportii. Caderea puterii sovietice si a asa-zisului sistem socialist a transformat Eurasia in una din cele mai mari surse a acestui gen de migratie, Diverse estimari vorbesc de cifre de milioane de persoane stramutate. Ce nu s-ar zice, dar migratia a capatat proportii cu adevarat enorme si se constituie in una din amenintarile reale la adresa securitatii si stabilitatii mai multor state.

In linii mari, putem constata ca in Eurasia situatia actuala in sfera securitatii este extrem de complicata si instabila. Dezmembrarea URSS a fortat crearea unor state polietnice cu economii slab dezvoltate si cu prea putina experienta pentru solutionarea independenta a complexelor probleme politice si social-economice ale zilelor de azi. Regiunea data este, in prezent, centrul separatismului national-etnic, dind viata, prin aceasta, la multiple noi problerne netraditionale in sfera securitatii.

La fel ca si alte state create in spatiul postsovietic, Republica Moldova reprezinta o formatiune statala independenta si suverana care-si promoveaza propria politica in corespundere cu interesele sale nationale.

Obtinind independenta si devenind state suverane, fostele republici unionale au capatat, totodata, si dreptul de a actiona in conformitate cu propriile, de acum, interese nationale, adica in corespundere cu legitatile politicii care nu admit existenta unor "pro" si "contra" externe. In cazul dat nu sunt deloc potrivite unele aprecieri gustative de tipul "imi place", "nu-mi place". Daca, sa zicem, Rusia astepta ca Republica Moldova sau oricare alt stat sa promoveze o politica "prorusa", atunci e logic ca, in primul rind, insasi Rusia, in calitatea sa de mare putere, sa promoveze o politica "promoldoveneasca", "prouzbeca", "probielarusa" etc. De obicei, in politica toate "pro" si "contra" poarta un caracter reciproc, deaceea este naiv sa se astepte ca pentru "contra" cuiva se va raspunde cu un "pro" binevoitor.

Uniunea Europeană are propria politică externă şi de securitate, ceea ce le permite statelor membre să se exprime şi să acţioneze la unison pe scena mondială. În lumea actuală internaţională şi globalizată, cele 28 de ţări membre ale UE au o pondere şi o influenţă mai mare dacă acţionează împreună, ca Uniunea Europeană, decât în mod izolat, ca 28 de actori individuali.

Prin Tratatul de la Lisabona din 2009, în baza căruia a fost creată funcţia Înaltului Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate, care este şi vicepreşedinte al Comisiei Europene, precum şi un serviciu diplomatic european – Serviciul European de Acţiune Externă (SEAE).

Rolul politicii externe şi de securitate a UE este de a menţine pacea şi a consolida securitatea internaţională în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite; de a promova cooperarea internaţională; şi de a dezvolta şi consolida democraţia, statul de drept şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Putere diplomatică

UE joacă un rol-cheie pe plan internaţional, de la combaterea încălzirii globale până la soluţionarea conflictului din Orientul Mijlociu. Politica externă şi de securitate a UE se bazează pe utilizarea diplomaţiei – la care se adaugă, în caz de necesitate, comerţul, asistenţa, securitatea şi apărarea. Toate acestea sunt menite să contribuie la soluţionarea conflictelor şi la instaurarea unui climat de înţelegere la nivel internaţional.

Graţie dimensiunii sale – economice, comerciale şi financiare – Uniunea formată din cele 28 de naţiuni este o forţă majoră în lume. UE joacă un rol important în afacerile globale – iar forţa ei creşte pe măsură ce ţările UE iau în comun din ce în ce mai multe decizii de politică externă.

UE are relaţii de parteneriat cu toţi actorii-cheie globali – inclusiv cei noi –, fiecare dintre ei având propriile interese şi opinii despre situaţia în lume. Parteneriatele se bazează pe interese şi beneficii reciproce, ambele părţi având atât drepturi, cât şi obligaţii. UE organizează cu regularitate summituri cu Statele Unite ale Americii, Japonia, Canada, Rusia, India şi China. Relaţiile cu acestea şi cu alte ţări cuprind mai multe domenii, inclusiv educaţia, mediul, securitatea şi apărarea, fenomenul infracţional, precum şi drepturile omului.

Menţinerea păcii şi a stabilităţii

UE a trimis misiuni de menţinere a păcii în câteva zone de conflict ale lumii, cum ar fi Georgia în 2008. Misiunea de monitorizare a UE în Georgia a supravegheat situaţia şi a oferit ajutor umanitar persoanelor strămutate din cauza luptelor. În decembrie 2008, UE a trimis în Kosovo o misiune formată din 1.900 de persoane, activând în domeniul justiţiei şi poliţiei, care să ajute la menţinerea ordinii publice (EULEX Kosovo).

Mijloacele de intervenţie

Nu există o forţă armată permanentă a UE. În schimb, în baza Politicii sale de securitate şi apărare comună (PSAC), UE se sprijină pe forţele puse la dispoziţie de către statele membre, pentru:

• operaţiuni comune de dezarmare

• misiuni umanitare şi de salvare

• consiliere şi asistenţă militară

• prevenirea conflictelor şi menţinerea păcii

• misiuni ale forţelor de luptă pentru gestionarea crizelor, inclusiv pentru restabilirea păcii şi stabilizare după încetarea conflictelor.

Toate aceste misiuni pot contribui la combaterea terorismului, inclusiv prin susţinerea ţărilor terţe în combaterea terorismului pe teritoriul acestora.

În ultimii zece ani, UE a desfăşurat 23 de misiuni civile şi operaţiuni militare pe trei continente ca răspuns la diverse situaţii de criză, de la instaurarea păcii după tsunamiul din Aceh, până la protecţia refugiaţilor în Ciad şi la combaterea pirateriei în Somalia şi Cornul Africii. Rolul UE în domeniul securităţii ia amploare.

După obţinerea aprobării din partea Consiliului UE, Uniunea Europeană poate lansa simultan operaţiuni de intervenţie rapidă cu două grupări tactice de luptă a câte 1500 de persoane.

Relaţiile externe

Ca şi în cazul Rusiei, UE tinde să-şi consolideze relaţiile cu Belarus, Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Moldova şi Ucraina. UE oferă acestor ţări finanţare considerabilă, precum şi perspectiva de a încheia acorduri de liber schimb în cazul în care vor realiza reformele politice şi economice necesare pentru consolidarea democraţiei.

În urma "primăverii arabe" din 2011, UE şi-a relansat Politica europeană de vecinătate pentru a-şi exprima solidaritatea cu cei care luptă pentru democraţie. Menită să contribuie la consolidarea relaţiilor UE cu ţările vecine din est şi sud, politica oferă asociere politică, integrare economică şi mobilitate sporită. UE oferă un altfel de sprijin pentru eforturile internaţionale de instituire a păcii în Orientul Mijlociu. Obiectivul UE este existenţa a două state – Palestina şi Israel – ce convieţuiesc paşnic, iar Uniunea colaborează cu ONU, SUA şi Rusia (formând împreună "Cvartetul") pentru a încuraja ambele state să ajungă la un acord.

UE are un rol la fel de activ şi în cazul Iranului, conducând negocierile menite să încurajeze Iranul să-şi reducă programul nuclear. De asemenea, UE intensifică relaţiile cu grupurile regionale, în special în Asia şi America Latină. "Parteneriatele îmbunătăţite" echilibrează elementele economice, politice, sociale şi culturale ale relaţiilor.

Procesul decizional în politica externă a UE

Principala instituţie decizională în Uniunea Europeană este Consiliul European al celor 28 de şefi de stat şi de guvern din UE, care se întrunesc de patru ori pe an. Membrii Consiliului European definesc principiile şi reperele generale ale politicii.

Rolul Înaltului Reprezentant Catherine Ashton este de a face mai coerente politicile externe ale UE. Dna Ashton prezidează şedinţele lunare ale Consiliului Afaceri Externe, în cadrul cărora se întrunesc cei 28 miniştri ai afacerilor externe din ţările UE, participă la lucrările Consiliului European şi raportează pe chestiuni de afaceri externe.

Majoritatea deciziilor de politică externă şi de securitate se iau în mod unanim – adică prin votul unanim al ţărilor Uniunii Europene (şi ponderile lor respective de voturi în Consiliul Afaceri Externe).

Rolul Serviciului European de Acţiune Externă (SEAE) este de a susţine Înaltul Reprezentant; de asemenea, acesta este şi Serviciul Diplomatic al Uniunii Europene. Serviciul are o reţea formată din peste 130 de delegaţii şi birouri în întreaga lume, responsabile de promovarea şi protejarea intereselor Europei. El lucrează îndeaproape cu Comisia Europeană şi ministerele afacerilor externe ale ţărilor UE.

Cooperare regională europeană

Republica Moldova participă activ în procesele de cooperare regională şi începînd cu anul 2000 se implică activ în procesele şi iniţiativele în domeniul mass-mediei, democraţiei locale şi cooperării transfrontaliere, cooperării parlamentare, tineret şi educaţie, egalitatea genurilor, comerţ şi investiţii, energie şi infrastructura regională, coeziunea socială, societatea informaţională, combaterea crimei organizate şi a corupţiei, migraţiune, azil şi refugiaţi, prevenirea şi pregătirea către dezastre şi altele.

Republica Moldova este membru la Procesul de Cooperare în Europa de Sud-est (SEECP), Consiliul Regional de Cooperare, Centrul SECI, Centrul RACVIAC, CEFTA şi alte aranjamente regionale europene. Cooperarea regională constituie un mecanism şi instrument complementar de avansare a Republicii Moldova în procesul integrării Europene şi alinierii la valorile, standardele şi principiile Europene.

Ideea unificării continentului European în cadrul unei singure entităţi are o îndelungată tradiţie.

Anul 1947 - odata cu lovitura de stat comunistă de la Praga şi blocada Berlinului instituită de sovietici, lansarea de către americani a "politicii de îndiguire a comunismului şi a Planului Marshall de refacere a Europei post-belice - marchează începutul aşa-numitului "război rece" între lumea occidentală, dominată de SUA şi cea răsariteană, dominată de URSS.

Fiecare din aceste lumi reprezentă un bloc cu o ideologie proprie (capitalism sau comunism), iar logica de bloc - în plan economic, politic şi al securităţii - a marcat viaţa continentului european şi a întregii lumi pâna la prabuşirea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est la sfârşitul anilor '80.

Ca expresie a acestei politici, fiecare bloc şi-a creat propriile organisme economice, politice şi de securitate, diametral opuse. Abia după prabuşirea acestor regimuri şi autodestrămarea Uniunii Sovietice, a fost posibilă dizolvarea structurilor din Europa Rasariteană şi crearea unor organisme pan-europene, ca expresie a opţiunii spre unitate a popoarelor continentului.

In contextul politic internaţional de după cel de-al doilea război mondial, în Europa occidentală au apărut diverse organizaţii internaţionale, care au avut un puternic impact asupra integrării europene.

Organizaţia pentru Securitate si Cooperare în Europa (OSCE)

Este o organizaţie de securitate, reunind 55 de state cu statut deplin de la Vancouver (Canada) la Vladivostok (Federaţia Rusă) precum şi parteneri de cooperare (mediteraneeni si asiatici).

OSCE a apărut în anii '70, iniţial sub denumirea de Conferinţă pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), într-un moment prielnic caracterizat printr-o destindere în relaţiile Est-Vest. Numai că unii vedeau Conferinţa ca o cale pentru a depăşi divizarea Europei de după cel de-al doilea război mondial, iar alţii pentru a consacra graniţele postbelice.

In decembrie 1994, cu prilejul reuniunii la nivel înalt de la Budapesta, CSCE s-a transformat în OSCE, stabilindu-şi sediul la Viena.

OSCE a devenit primul instrument pentru prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor, dotându-se cu capacitatea de a înfiinţa misiuni de lungă durată în zone conflict sau potenţial conflictuale.

Iniţiativa Central Europeană (ICE) este cel mai vechi şi cel mai mare forum interguvernamental de cooperare regională în Europa, cu un statut de observator în cadrul Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Originea sa se află în crearea Patrulaterei la Budapesta la 11 noiembrie 1989, fondatorii fiind Austria, Ungaria, Italia şi Republica Socialistă Federativă Iugoslavia. Cu această ocazie, miniştrii de externe ai celor patru membri fondatori au adoptat o declaraţie comună în care afirmă disponibilitatea guvernelor lor de a consolida relaţiile de bună vecinătate şi de a dezvolta cooperarea între ţările respective.

În 1990, Cehoslovacia a fost admisă şi Iniţiativa a fost redenumită Pentagonala, în 1991, cu admiterea Poloniei, a devenit Hexagonala.

O serie de noi ţări au fost admise în 1992, moment în care s-a decis pentru a redenumi organizaţia în Iniţiativa Central Europeană. Extinderea iniţiativei a continuat în 1993, 1996, iar din 2000 până în 2006, cu admiterea ultimei ţări, Muntenegru, numărului de state membre a crescut la optsprezece.

Între timp, mai multe state membre ICE au devenit membre ale Uniunii Europene, de asemenea, datorită contribuţiei ICE în ceea ce priveşte cooperarea pentru dezvoltarea economică şi socială a zonei. Secretariatul ICE se află la Trieste.

Republica Moldova a devenit membru ICE la 8 noiembrie 1996, cu ocazia Summit-ului de la Graz a Şefilor de Guvern ai ţărilor membre ale acestei organizaţii.

Odată cu aderarea României şi Bulgariei la UE, la 1 ianuarie 2007, ICE cuprinde un număr egal de state membre UE (Austria, Cehia, Italia, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, România, Bulgaria) şi nemembre UE ( state din Balcanii de Vest: Albania, Bosnia şi Herţegovina, , Macedonia, Serbia, Muntenegru; 3 state din fosta URSS: Republica Moldova, Belarus, Ucraina). Din ICE fac parte opt state membre NATO (Bulgaria, Cehia, Italia, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria).

În 2008, Moldova a deţinut Preşedinţia ICE (PiE), pentru prima dată de la dobândirea statutului de membru al Iniţiativei. Pe perioada PiE, Moldova a acţionat pentru consolidarea cooperării dintre statele membre şi non-membre UE, în vederea facilitării transferului de expertiză şi acordarea de asistenţă punctuală în domenii relevante pentru relaţia cu UE. În acest sens, a susţinut valorificarea oportunităţilor oferite de ICE, transpuse în proiecte concrete. De asemenea, a încurajat promovarea valorilor democratice şi a standardelor europene ca un mecanism ferm de dezvoltare pentru întreaga regiune.

Procesul de Cooperare în Europa de Sud-est (SEECP)

Republica Moldova a aderat la Procesul de Cooperare în Europa de Sud-est (SEECP) la 4 mai 2006, în cadrul Summit-ului SEECP de Nivel Înalt de la Thessaloniki (Grecia).

La 10 octombrie 2006, Republica Moldova a semnat Carta de Bună Vecinătate, Stabilitate, Securitate şi Cooperare în Europa de Sud-est, devenind de jure membru cu drepturi depline la SEECP. Aderarea la SEECP atribuie Republicii Moldova statutul de membru nu doar geografic, dar şi politic al Europei de Sud-est şi reprezintă o avansare calitativă în calea spre integrare în Uniunea Europeană, Declaraţia de la Thessaloniki constituind astfel, un factor decisiv în implicarea activă şi participarea cu drepturi depline a Republicii Moldova în procesele şi iniţiativele regionale în Europa de Sud-est.

Consiliul de Cooperare Regională a fost instituit în februarie 2008, care consolidează toate iniţiativele şi procesele din Europa de Sud-est, organul politic suprem al căruia este SEECP.