E) formularea concluziilor
MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA
ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”
CATEDRA „ŞTIINŢE PENALE”
Lecţie de fond
La disciplina „ Criminalistica”
TEMA: Teoria identificării criminalistice
1.Noţiunea identificării criminalistice.
2.Obiectele identificării
3.Genuri de identificare
4.Etapele identificării
5.Indicii identificatorii
6.Diagnostica criminalistică
AUTOR: C. Rusnac
Master în drept
APROBAT
la şedinţa Catedrei „Ştiinţe Penale” Şef Catedră „Ştiinţe Penale”
Din ____, _____________ 2013 /__________/ R.Cojocaru
CHIŞINĂU 2013
Introducere
Împlinirea actului de justiţie implică identificarea judiciară ca o activitate legată indisolubil de aflarea adevărului. Stabilirea adevărului în justiţie se realizează cu ajutorul probelor. Identificarea criminalistică constituie numai unul din mijloacele de probaţiune admise de lege, relaţia dintre identificarea judiciară şi identificarea criminalistică putând fi definită ca un raport tip parte – întreg unde identificarea criminalistică este partea, iar întregul identificarea judiciară.
Conţinutul principal al probaţiunii cu ajutorul identificării criminalistice constă în găsirea obiectului sau persoanei implicate în fapta cercetată, dintr-un ansamblu nedeterminat de obiecte sau persoane posibile. Scopul final îl constituie individualizarea persoanei (infractor, victimă, martor) prin două metode :
· direct = prin urmele lăsate de părţi ale corpului
· indirect = prin intermediul obiectelor
Identificarea criminalistică reprezintă procesul de stabilire cu ajutorul mijloacelor şi metodelor proprii ştiinţei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor acestuia într-un sistem unitar şi individualizat.
Parte integrantă a identificării judiciare, cercetarea criminalistică nu e chemată să determine obiectul în sine ci să ajungă la o identificare probantă. Adică, datorită caracteristicilor sale, obiectul care a lăsat urma poate fi identificat şi poate servi ca mijloc de probă.
Specificul identificării criminalistice rezultă din necesitatea descoperirii unor împrejurări cu valoare probantă, dar şi din faptul că cercetarea are loc întotdeauna ulterior comiterii faptei(are caracter retrospectiv).
Spre deosebire de alte ştiinţe, în criminalistică are o deosebită importanţă stabilirea identităţii, dar şi stabilirea neidentităţii prin care se infirmă o ipoteză sau versiune de anchetă.
Varietatea problemelor pe care le determină identificarea criminalistică în practica judiciară, a condus la elaborarea unei teorii a identificării.
Teoria identificării criminalistice: apare ca un sistem de noţiuni, reguli şi metode pe baza cărora se stabileşte identitatea sau neidentitatea, cuprinzând şi criteriile de evaluare a concluziilor de identificare. Această teorie e indispensabilă practicii de expertiză, de urmărire penală şi de judecată.
Identitatea constituie unul dintre conceptele fundamentale ale gândirii şi, în acelaşi timp, un mijloc important de cercetare a obiectelor lumii materiale, cu largă aplicare la cele mai diverse domenii ale ştiinţei: fizica, chimia, biologia etc., inclusiv criminalistica.
Identitate vine din limba latină de la cuvintele “identicus” (aceleaşi) şi “identitas” (identitate).
Identitatea este caracterul a ceea ce este identic (unic) sau „proprietatea unui obiect de a fi şi a rămâne cel puţin un anumit timp ceea ce este, calitatea sa de a-si păstra un anumit timp caracterele fundamentale.
A identifica înseamnă a discerne, a izola, a „extrage” un obiect dintr-un ansamblu de obiecte asemănătoare sau, in problema care ne interesează, de obiecte prezumtiv creatoare de urme in condiţiile săvârşirii faptei penale.
Identificarea reprezintă„problema centrală a investigaţiei criminalistice”. (Paul L. Kirk,1966).
Identic înseamnă „exact, la fel, perfect asemănător (cu cineva sau ceva); întocmai, aidoma, iar identificarea este un „ansamblu de mijloace şi metode folosite de organele judiciare pentru stabilirea identităţii unei persoane pe baza trăsăturilor si particularităţilor acesteia”.
Definiţii mai cuprinzatoare:
„Identifica” - 1. A stabili identitatea unei persoane sau a unui lucru, a recunoaşte. 2. Aconsidera ca fiind identice două sau mai multe obiecte, finite etc. 3. A se simţi întocmai cu cineva sau ceva, a se confunda. 4. A acţiona aşa cum ar face-o altcineva. 5. A deveni acelaşi cu, a se contopi).
„Identificare - 1. Stabilire a identităţii unei persoane sau a unui lucru, recunoaştere. 2.Stabilire a unui raport de identitate între două lucruri, obiecte etc. senzaţie de a fi întocmai cu cineva sau ceva. 4. Acţionare în acelaşi mod în care ar face-o altcineva. 5. Confundare. 6. Contopire”.
„Identitate - 1. Coincidenţă în toate aspectele cu sine însuşi. 2. Principiul identităţii: principiul fundamental al gândirii care impune ca formele logice să păstreze unul şi acelaşi sens în decursul aceleiaşi operaţii. 3. Asemănare perfectă. 4. Ansamblu de date prin care se identifică o persoană”.
„Prin identitate se înţelege însuşirea unei persoane, a unui obiect sau fenomen de a-si manifesta individualitatea în timp si în spaţiu, prin caracteristicile fundamentale, neschimbătoare, ce le deosebesc de toate celelalte şi le determină să rămână ele însele pe întreaga durată a existenţei lor” (A. Lalande).
Identificarea, fiind un proces dialectic, nu trebuie interpretată în mod rigid. Scopul final al identificării, în Criminalistică, îl reprezintă stabilirea concret – individuală a obiectelor şi persoanelor, prezentând importanţă nu numai stabilirea identităţii, ci si stabilirea neidentităţii.
Identificarea criminalistică este un proces de stabilire a individualităţii perfecte a unui obiect, fenomen, proces, persoană după o totalitate de semne generale şi individuale efectuat cu scopul de a stabili dacă obiectul, persoana, fenomenul, procesul este identic. Identificare – stabilirea identităţii unei persoane, obiect, fenomen sau deosebirea lui de celelalte persoane obiecte fenomene asemănătoare. Prin cuvântul “identic” se înţelege coincidenţa întru totul cu ceva sau cu cineva, întocmai (DEX).
Identificarea poate fi definită ca fiind activitatea prin care se caută stabilirea însuşirilor comune ale obiectelor, fiinţelor sau fenomenelor, precum şi a însuşirilor care le deosebesc unele de altele pentru ordonarea lor în tipuri grupe şi subgrupe, în vederea deosebirii fiecăreia în parte de toate celelalte, cu care au anumite asemănări –( Lucian Ionescu, Dumitru Sandu)
„Identificarea criminalisticăpoate fi definită ca un proces de constatare a identităţii unor persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapte ilicite, prin metode ştiinţifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.”(Emilian Stancu)
Realizarea identificării presupune a se stabili nerepetabilitatea unui obiect prin evidenţierea deosebirilor faţă de orice alt obiect.
Identificarea se stabileşte pe baza caracteristicilor:
1. generale
2. individuale.
Identificarea, fiind un proces dialectic, nu trebuie interpretată în mod rigid. (Emilian Stancu)
Scopul final al identificăriiîn criminalistică îl reprezintă stabilirea concret-individuală a obiectelor şi persoanelor, prezentând importanţă nu numai stabilirea identităţii,ci şi stabilirea neidentităţii. (Lucian Ionescu)
În opinia autorilor ruşi conceptul de identificare are mai multe semnificaţii – aceste sunt problemă, proces, decizie.
Identificarea criminalistică este obiectiv posibilă datorită premiselor identificării.
Premisele identificării –
Individualitatea
2. Stabilitatea relativă
Reflectabilitatea
4. Frecvenţa de întâlnire cât mai redusă (după autorii ruşi)
Individualitatea. Prin individualitatea unui obiect se înţelege, în sens ontologic, că acel obiect este determinat prin proprietăţile sale specifice. În sens gnoseologic termenul de individual desemnează singularitatea unui obiect in raport cu alte obiecte din clasa sa, faptul că este singur în speţa sa, adică se bucură de proprietatea unicităţii şi se deosebeşte de orice alt obiect.
Individualitatea unui obiect înseamnă deci o determinare calitativă, specificitatea sa faţă de alte lucruri. Ea este dată nu numai de însuşirile iniţiale ale obiectului, de pildă cele provenind din procesul de fabricaţie, dar şi de cele dobândite ulterior, prin folosire şi exploatare. Mai mult decât atât, în cazul asocierii lor cu elemente apărute absolut întâmplător, particularizarea devine mai pronunţată.
Delimitarea individualului parcurge trei etape:
a) cunoaşterea obiectului, adică ce reprezintă el;
b) încadrarea sa intr-o clasă sau grupă de obiecte ;
c) individualizarea obiectului prin stabilirea identităţii sale.
Temeiul ştiinţific al identificării îl constituie tocmai individualitatea, irepetabilitatea obiectelor lumii materiale şi posibilitatea de a separa un obiect de cele similare lui.
Stabilitatea relativa. Aşa cum am văzut, mişcarea are un caracter contradictoriu, fiind concepută ca unitate intre stabilitate şi schimbare. Intre mişcare şl repaus, In care repausul „se manifestă sub forma unui echilibru dinamic, de stabilitate calitativă temporară a sistemelor.
Sub acest aspect, obiectele supuse examenelor de identificare pot fi clasificate în:
a) Practic nemodificabile, de pildă desenul papilar care, după cum am văzut, este unic, neschimbător şi nealterabil, decât cu riscul producerii cicatricelor. Creşterea dimensiunii amprentelor pe măsura înaintării în vârstă nu atrage şi o modificare a configuraţie desenului, acelaşi pentru toată viaţa.
b) Relativ modificabile, de pildă scrisul de mină, caracteriza prin variabilitate.
c) Modificabile, de pildă obiectele deteriorate prin uzuri (încălţămintea prin purtare, ţeava armei prin trageri repetate, anvelopa prin rulare, caracterele maşinii de scris prin dactilografiat) sau prin intervenţia unor factori externi (topirea zăpezii in care s-a imprimat o talpă, distrugerea urmelor unui accident de circulaţie de către vehiculele care au trecut ulterior corodarea ţevii armei care schimbă micro profilul canalului).
Reflectivitatea. A treia premisă, indisolubil legată de precedentele, o constituie capacitatea obiectelor de a se reflecta şi de a fi reflectate.
După natura lor reflectările îmbracă următoarele forme predominante:
a) reflectare sub formă de urme care redau particularităţile exterioare ale obiectelor şi fiinţelor;
b) reflectarea sub forma deprinderilor (de scriere in scris, de mers în cărarea de paşi, de vorbire in convorbirile Înregistrate pe banda magnetică);
c) reflectarea sub forma imaginilor mentale (relatate oral sau în scris, desenate, descrise după metoda „portretului vorbit");
d) reflectarea sub forma imaginilor vizuale (fotografii, film, bandă video).
Din multitudinea de interacţiuni în care intră obiectele, fiinţele şi fenomenele, criminalistic se pot delimita trei genuri principale, în funcţie de caracterul schimbărilor rezultate şl anume:
a) modificări izomorfe de genul „original-copie”, care redau aspecte de ordin structural, inclusiv detaliile (figura unei persoane şi imaginea ei fotografică, desenul papilar al degetului şi amprenta sa, profilurile anvelopei si urma lăsată pe sol, microrelieful canalului ţevii şi striaţiunile de pe proiectilul tras);
b) modificări homomorfe, care reflectă numai caracteristicile generale (urmele de contur ale obiectului vulnerant, marginile muchiei patrulatere a ciocanului cu care s-a produs leziunea de înfundare în calota craniană);
c) modificări polimorfe, care nu fixează structura generală şi nici cea individuală a obiectelor aflate în interacţiune, întrucât cel puţin unul dintre acestea nu posedă o structură stabilă (substanţă lichidă, vâscoasă, pulverulentă).
Identificarea se poate face şi fără un contact nemijlocit, tactil sau vizual:
a. după imaginile fixate material (prin compararea urmelor descoperite în cazul infracţiunii cu urme experimentale);
b. din memorie (identificarea persoanelor sau obiectelor după semnalmente, declaraţii);
c. pe baza înregistrărilor (cartoteci, colecţii, fişe): dactiloscopică, cadavre şi persoane cu identitate necunoscută, persoane dispărute, scrisul de mână, opere de artă, autovehicule etc.;
d. după modus operandi (specializarea infractorilor pe genuri de infracţiuni).
Existenţa săvârşirii unei infracţiuni este de neconceput fără existenţa unui infractor,( fapt ce presupune, că persoana este obiectul principal al identificării).
Legătura dintre aceasta şi faptă se stabileşte prin intermediul obiectelor ce aparţin infractorului sau pe care le-a folosit la săvârşirea infracţiunii, deci se includ în sfera obiectelor identificării criminalistice lucrurile. Deşi foarte rar, animalele pot şi ele constitui obiecte ale identificării criminalistice.
Clasificare obiectelor identificării criminalistice:
· obiect de identificat - caracteristicile lui se examinează în vederea identificării sale (obiect - scop). Obiectele de identificat pot fi fiinţe sau lucruri.
· obiect identificator - reflectă caracteristici pe baza cărora se poate realiza identificarea (obiect - mijloc).Obiectele identificatoare sunt reflectări ale celor dintâi.
Deci obiectul care a produs urmele incriminate este „de identificat” , iar urmele ca atare au rol de obiect „identificator”; acesta din urmă este legat de săvârşirea faptei, în timp ce în primul caz această legătură urmează a se constata[1].
Cu privire la această clasificare, S. M. Potapov observă că „de identificat" este obiectul a cărui identificare constituie scopul cercetării, iar „identificator" obiectul care serveşte ca mijloc. De pildă, arma cu care s-a tras în victimă este „obiectul-scop” şi proiectilul extras din corpul ei este „obiectul – mijloc”.
Obiectul-scop poate fi identificat, de regulă, prin intermediul mai multor obiecte-mijloc: arma de foc după tub şi proiectil, persoana după impresiuni digitale, palmare şi plantare, după scris, voce, dantură, buze etc. Nu este insă exclusă nici situaţia inversă, în cazul când un singur obiect-mijloc conţine informaţii despre mai multe obiecte-scop: textul dactilografiat reflectă concomitent particularităţile mecanismului de imprimare al maşinii de scris, deprinderile de scriere ale dactilografului, gradul de cultură şi stilul de redactare ale celui care a conceput textul. În primul caz, obiectul de identificat va fi maşina de scris, în al doilea dactilograful şi în al treilea autorul textului.
Având în vedere faptul că nu se ştie dacă obiectul de identificat este cel care a lăsat urma incriminată V.I.Koldin propune o altă clasificare a obiectelor identificării criminalistice:
· obiect de căutat;
· obiect de verificat.
Noţiune de „obiect de căutat”, evidenţiază sarcina probaţiunii, aceea de a stabili obiectul individual legat de evenimentul anchetei; obiectul de căutat se află într-un raport direct cu infracţiunea.
Noţiunea de „obiect de verificat” relevă posibilitatea realizării probaţiunii cu ajutorul identificării, prin emiterea şi verificarea de versiuni cu privire la obiectul căutat. Eliminându-se succesiv diversele obiecte de verificat , se poate ajunge la cel căutat, caz în care obiectului i se atribuie ambele calităţi.
Corelând cele două clasificări „obiectul de căutat” poate fi atât „obiect de identificat” cât şi „obiect identificator”.
Pentru a putea fi utilizate în procesul identificării, atât obiectul-scop cât şi obiectul-mijloc trebuie să aibă caracteristici relativ stabile, care să se menţină în trăsăturile lor generale, pe o durată de timp care să permită folosirea lor în cercetarea criminalistică. Acest lucru trebuie înţeles în sensul că atât obiectele creatoare de urme cât şi urmele lor pot fi examinate în procesul identificării, numai dacă ele îşi menţin trăsăturile lor esenţiale pe o durată de mai multe ore sau zile (obiectele creatoare îşi păstrează caracteristicile pe o durată utilă de timp, în schimb urmele suferă schimbări, datorită acţiunii agenţilor externi)
În opinia lui Gh.Doroş pe lângă obiectul de identificat şi identificatoriu există:
1. obiectul de verificat - sunt cele presupuse a fi creat reflectări materiale, printre care se află şi obiectul de identificat (Ex există urme de spargere, instrumentul care s-a folosit în acest scop va fi obiectul de identificat, urmele servesc la identificarea acestuia, iar instrumentele ridicate prin percheziţie sau alte acţiuni procesuale fiind doar prezumtiv folosite de făptuitor constitui obiectul de verificat).
2. modelele de comparaţie.
Iar în opinia noastră mai există:
· Obiect etalon – acest obiect are sarcina de a reprezenta rezultatele scontate în cazul acţiuni întreprinse asupra altui obiect. Ex. Obiectul folosit la analiza substanţelor narcotice care cuprinde bara de culori.
· Obiect test – acest obiect are sarcina de a reprezenta rezultatele scontate în cazul acţiuni întreprinse concomitent asupra altui obiect. Ex. La relevare cu afumare pe lângă obiectul din litigiu se pune şi un alt obiect pe care a fost creată o urmă de către expert, pentru a vedea dacă substanţa folosită la relevare este valabilă.
Formele multiple de reflectare la care ne-am referit conturează, în ultima instanţă, două genuri de identificare distincte:
1. după imaginile fixate material:
· după reflectarea material – fixată a semnelor;
· stabilirea întregului după părţi;
2. după imaginile memorial fixate:
· identificarea după reflectările memorial fixată;
· identificarea după descrierea caracteristicilor (semnelor).
Primul reprezintă modalitatea cea mai des întâlnită şi se obţine, in principal, prin compararea urmelor cu obiectele presupuse a le fi creat sau cu reflectările acestora. Al doilea gen de identificare se bazează pe puterea de memorizare a subiectului care, în anumite condiţii spaţiale şi temporale, a perceput caracteristicile unui obiect, fiinţe sau fenomen. Deşi în opinia noastră imaginile mentale nu reprezintă urme, ele permit identificarea în următoarele două situaţii:
· când obiectul de identificat este descris de subiect: învinuitul, victima, martorul relatează cu privire la persoanele văzute la locul faptei, la obiectele sau animalele abandonate, pierdute, dispărute sau furate, la zgomotele şi luminile percepute (de un anumit tip, frecvenţă şi intensitate);
· când subiectului i se descriutrăsăturile obiectului de identificat de către ofiţerul de urmărire penală sau o altă persoană.
În ambele cazuri, după audierea subiectului, se poate proceda la recunoaşterea obiectului sau fiinţei fie direct, fie după imaginea sa:identificarea făptuitorului dintr-un grup de persoane constituit în acest scop, identificarea după fotografiile din albumul cu recidivişti, confirmarea, infirmarea sau corectarea „portretului-robot”, indicarea obiectului căutat dintre mai multe lucruri, identificarea unui cadavru necunoscut etc.
La identificarea după reflectările materiale se ajunge prin cercetare ştiinţifica efectuata de către specialişti, iar constatările se materializează într-un raport de expertiză sau de constatare tehnico-ştiinţifică.
Identificarea prin descriere şi recunoaştere se realizează prin activităţi de urmărire penală. În conformitate cu normele procesuale şi cu recomandările tacticii criminalistice (audieri, confruntări, reconstituiri), iar rezultatele se consemnează în diverse acte, cum ar fi declaraţii, procese-verbale, bandă de magnetofon, planşe fotografice.
Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general la particular. Trăsăturile caracteristice ale obiectelor, fiinţelor, sînt selectate prin determinarea genului, speciei, grupei, subgrupei, tipului, modelului etc., până se ajunge la individualizare, scopul final al oricărei cercetări criminalistice. Corespunzător acestei treceri gradate, procesul de identificare parcurge două mari etape: determinarea apartenenţei generice şi identificarea individuală. Ambele trebuie privite ca părţi componente ale procesului unic de identificare criminalistică, prima constituind premisa logică a celei de-a doua.
Ø Determinarea apartenenţei generice
Determinarea apartenenţei generice reprezintă, aşa după cum am văzut, prima etapă a identificării criminalistice. În cazul unui rezultat pozitiv, adică atunci când se constată că obiectele comparate prezintă aceleaşi caracteristici generale, se continuă examinarea până la determinarea identităţii. Această etapă poate să nu mai fie... „etapă", ci unica operaţie când obiectele comparate se deosebesc, când nu există posibilităţi de individualizare mai aprofundate sau când stabilirea apartenenţei generice constituie un scop autonom al examinării criminalistice.
Tot ca stabilire a apartenenţei generice, se consideră definirea unui obiect necunoscut prin date cum ar fi destinaţia uzuală, modul confecţionare (artizanal sau industrial), natura materialului, culoarea, dimensiunile etc.
Cu cât este mai îngustă grupa din care face parte obiectul, cât atât este mai mare probabilitatea identităţii.
O importanţă aparte pentru stabilirea apartenenţei generice o au deosebirile, eterogenitatea obiectelor şi substanţelor comparate. Caracteristicile divergente conţin valoroase informaţii şi diferenţiază obiectele, limitându-se astfel grupa din care fac parte. Prezenţa unor deosebiri esenţiale înseamnă însăşi negarea apartenenţei generice, respectiv a identităţii.
Ø Identificarea individuală
Etapa finală a identificării criminalistice o constituie identificarea exemplarului concret, al obiectului sau a fiinţei căutate.
A individualiza un obiect concret (cel care a produs urmele incriminate) — înseamnă a găsi, a determina caracteristicile proprii prin care ei diferă de toate celelalte obiecte asemănătoare, caracteristici privite ca o totalitate identificatoare.
Necesitatea individualizării prealabile a urmelor şi obiectelor este impusă de necesitatea obţinerii datelor, informaţiilor ce urmează a fi comparate, realizându-se în acest fel sarcina cercetării de identificare : trecerea de la grupe mai largi de obiecte la grupe tot mai înguste, până la descoperirea obiectului concret creator de urme.
În acest sens, menţionăm individualizarea după reflectări succesive, paralele şi reciproce.
Individualizarea după reflectări succesivepermite mărirea volumului de informaţii datorită multiplicării numărului de reflectări produse de obiectul căutat. De pildă, o anvelopă îşi imprimă profilai la fiecare rotire, o cărare de paşi reproduce de mai multe ori aceeaşi talpă, o ştampilă este aplicata pe mai multe acte, acelaşi deget Iasă multiple urme.
Individualizarea după reflectări paralele areloc pe un singur obiect primitor (suport) s-au imprimat mai multe componente ale aceluiaşi obiect creator: degetele aceleiaşi mâini, diverse părţi ale corpului omenesc; diferite obiecte de îmbrăcăminte ale aceleiaşi persoane; anvelopele, masca, farurile aceluiaşi autovehicul; elementele mecanismului de încărcare şi de ejectare a muniţiei. Tot astfel, identificarea aparatului de fotografiat se face după urmele lăsate pe film de „sternul de transportare, şasiul deghidare, marginile ferestrei de expunere şi de alte piese componente”.
Individualizarea după reflectări reciproce seaplică la interacţiunea obiectelor, fiecare dintre acestea căpătând o dublă calitate de obiect creator şi de obiect primitor. Aşa se întâmplă când se loveşte sau se forţează cu ranga o încuietoare : instrumentul vulnerant lasă urme de contur identificabile traseologic şi prelevă urme — materie din masa obiectului atins (particule de vopsea, aşchii de lemn, fragmente metalice).
Deosebirile joacă un rol însemnat şi in etapa identificării individuale. Pentru ca un obiect să poată fi individualizat pe această cale, trebuie ca deosebirile faţă de alte obiecte din aceeaşi categorie să îndeplinească un minimum de cerinţe — de altfel valabile şi pentru asemănări — şi anume să prezinte o stabilitate relativă şi să alcătuiască o totalitate edificatoare. Ca orice caracteristică, deosebirea este contradictorie. Pe de o parte, ea se manifestă ca un element opus generalului din care se detaşează obiectul; pe de altă parte, deosebirea constituie o caracteristică proprie a obiectului, graţie căreia îl vom recunoaşte din masa obiectelor similare.
Iar după L.Cârjan există a treia etapă:
Ø Identificarea după urmele lăsate la locul faptei de către obiecte sau fiinţe (modalitatea cea mai frecventă şi cea mai preferată).
Metodologia identificării criminalistice
Obiectele supuse identificării sunt deosebit de variate atât ca formă sau mărime, cât şi ca natură ori funcţionalitate. Ca urmare şi caracteristicile identificatoare vor fi diferite de la o categorie de obiecte la alta.
În identificarea criminalistică trebuie să se ţină cont de următoarele:
· construcţia (structura) obiectului (de exemplu, caracteristicile exterioare ale instrumentelor de spargere, urmele lăsate de interiorul ţevii pe proiectil, urmele de mâini, urmele mijloacelor de transport etc.);
· componenţa obiectului (de exemplu, componenta lubrifianţilor sau carburanţilor);
· deprinderile funcţionale şi obişnuinţele motrice ale persoanei (de exemplu, deprinderea scrierii, gesturile, mimica etc.).
În procesul de identificare, specialistul sau expertul începe cu studierea materialelor puse la dispoziţie, o atenţie deosebita acordând modului in care s-au creat urmele.
Orice cercetare de identificare criminalistică presupune următoarele etape principale:
a) cercetarea prealabilă – în care se constată dacă sunt întrunite condiţiile de ordin legal şi tehnic care să permită efectuarea expertizei;
b) cercetarea separată – a fiecărui obiect în parte, in scopul evidenţierii caracteristicilor identificatoare.
c) experimentul– pentru unele tipuri de expertiză, de exemplu cea traseologică
d) cercetarea comparativă - consta in compararea proprietăţilor si caracteristicilor exterioare ale obiectului în litigiu cu cele de comparaţie, pentru a se stabili care dintre acestea sunt asemănătoare si care se deosebesc. Mai întâi vorfi comparate caracteristicile de ordin general, după care se va trece la cele strict individuale. Compararea se face prin următoarele metode:
· metoda confruntării(microscoape comparatoare, lămpi cu radiaţii ultraviolete, fotografia de examinare etc.)
· metoda juxtapunerii(care constă în aşezarea urmelor [obiectelor] de comparat în acelaşi câmp vizual, cât mai aproape unul de celălalt)
· metoda îmbinării sau îmbucşâriipentru obţinerea continuităţii liniare (urme de tăiere, striaţii de pe gloanţe etc.)
· metoda suprapunerii,care constă în aşezarea urmelor una peste cealaltă, în vederea determinării identităţii formale
· metoda proiectării concomitentepe acelaşi ecran a imaginilor comparate, juxtapuse sau suprapuse.
e) formularea concluziilor